RĂDĂCINI ȘI RAVENIC

Baladă și cântec, obiceiuri și legende din Plaiul Muntelui Mehedinți

Floarea de colţ a munţilor Izvernei

Îmi imaginez o fetiţă oacheşă, mărunţică, îmbrăcată simplu ca orice copil de ţară, umplând casa părinţilor ei şi potecile muntelui cu veselie şi cântec. Văd un copil fericit care nu se întrebase încă de ce sunt brazii atât de drepţi şi înalţi, izvoarele atât de limpezi şi reci, păşunile atât de înflorate. Nu se întrebase încă de unde vine ploaia, de unde vine zăpada, de ce sunt atât de multe stele pe cer în nopţile senine de vară, de ce nu le poate atinge cu mâna, de ce este atât de dulce somnul acela care vine ca un tâlhar, când ea, ascultă o poveste cu capul în poala bunicii (…şi bunica o aşeza uşor, la locul ei, o închina şi şoptea: „fetişoara noastră creşte / ca pruncuţa din poveste”…).
Îi plăcea să meargă la şcoală, să afle tot ce se putea afla, citea orice îi cădea în mână, cu deosebire literatură clasică românească şi universală. După lectură, strângea cartea la piept ca pe o fiinţă vie şi-şi dorea ca într-o zi, nu foarte îndepărtată, printr-o minune, să intre şi ea în lumea descoperită între două coperte.
O trezeau din reverie crengile brazilor cu neliniştea lor dinaintea furtunii, grija animalelor pe care le avea încredinţate; teama că i-ar putea necăji pe părinţi, ori pe îngeraşul ei păzitor…
Creşteau zilele şi anii, creşteau şi visele ei printre tufele de liliac. Părinţii o înconjurau cu grijă şi dragoste, sătenii începeau s-o privească altfel, „ca pe-o domnişoară”, inima ei bătea neînţeles de tare. Îi era din ce în ce mai greu să facă pace între inimă şi minte: dorea să cânte, să vadă lumea, s-o cunoască, să întâlnească dragostea cea mare şi adevărată, lumea aceea mare şi largă să aibă nevoie de focul cântecelor ei care-i pârjoleau sufletul…

Şi pentru că a avut ceva de spus, adânc, adevărat, neatins de zgura contrafacerilor, a găsit drumul, a găsit lumina. Cântecul ei a iubit satul, oamenii muntelui, muntele, iarba, izvoarele, dragostea, neliniştea, toate câte sunt pe lumea noastră. A adus pe lume cântece şi copii. Pe copii i-a crescut frumos, cu dăruire şi credinţă, în spiritul vieţii simple de la munte dar n-a uitat nici o clipă să le explice cu răbdare şi lecţia integrării cât mai fireşti în vâltoarea vieţii de la oraş.
Copiii au crescut, au vieţile lor. Cântecul a rămas în credinţă lângă ea, atât de lângă ea şi în ea şi pentru ea şi pentru noi, încât, uneori fiind să o confund cu EL.
Veţi spune, probabil: „E un om fericit”… Omul acesta are nevoie de oameni… A coborât spre Dunăre, în căutarea lor; cântă, scrie versuri, învaţă, visează şi înţelege, mai ales, greutatea unor cuvinte pe care le spuneau prea des părinţii ei: „E grea viaţa prin străini / Ca desculţ prin mărăcini”, pentru că nimic nu e mai greu de suportat ca povara singurătăţii în locuri supraaglomerate.
Câţi dintre semenii noştri au nevoie de metafora cântecelor ei?
Câţi nu se lasă convertiţi sau mai bine zis înşelaţi şi devin victime sigure ale unor politici de radio şi televiziune care promovează nonvaloarea şi facilul. Câţi au puterea să nu se lase atraşi de vulgarităţi, ei şi copiii lor?
Din acest curent, au apărut, ca ciupercile după ploaie regimente întregi de cântăreţe care tropăie gălăgios, vor s-o şteargă din prezent, încercând să-i fure cântecul şi speranţa. Fata despre care vorbesc, n-o să facă niciodată concesii, n-o să-şi dea ochii peste cap, pentru că ea este parte din fibra sănătoasă a neamului. Mai debragă îi va închide şi va cânta lăsând şi câte o lacrimă să-i ardă obrazul.

În fiecare primăvară, fata noastră se va minuna ca un copil pe sub crengile înflorite ale liliacului de la Ponoare.
În timp ce mulţi o cred fericită, alţii o invidiază, ea îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru încă o zi de viaţă…
Şi pentru că viaţa asta nu se lasă trăită uşor, fata noastră, îşi amanetează speranţa unei instanţe care nu cunoaşte nici răbdarea, nici suferinţa.
Dar, dacă se va scrie o istorie curată a vieţii tradiţionale a Mehedinţiului – cuprinzând şi ultimii 50 de ani, dacă se va bate şi o monedă în spiritul obişnuinţelor, pe o parte va fi chipul ei frumos împodobit de „legătură”, glasul brodat pe versuri meşteşugite, amintirea unui om între oameni.
Iar cei în stare să pătrundă mai adânc în frumuseţea cântecelor ei, vor simţi şi parfumul singurătăţii florii de colţ a munţilor Izvernei.

Să ne trăieşti ani mulţi, dragă Angelica!
FLOAREA CALOTĂ
Bucureşti, 5 mai 2006