RĂDĂCINI ȘI RAVENIC
Baladă și cântec, obiceiuri și legende din Plaiul Muntelui Mehedinți
Rapsodia Cloşanilor
Ştiam de Angelica Stoican încă de la începuturile ei solo că este şi un sensibil rapsod, numai în inedită stare creatoare izbutind un vast repertoriu, în măsură, precum se vede şi din acest volum – corolar, să ilustreze patrimoniul etno-legendar al înaltului şi întinsului Plai Cloşani, aici unde s-au păstrat treptelniceşte (sau din moşi-strămoşi cum se spune) cadre ale firii patriarhale româneşti.
Habitatul acestui ţinut plăieş din Munţii Mehedinţi, care cuprinde vreo 50 de sate, a fost marcat şi de complexul carstic fabulos în varietatea şi fenomenalitatea sa (peşteri impresionante, văi oarbe, câmpuri de lapiezuri, lacuri care dispar fantomatic retrăgându-se în peşteri, vegetaţii de variate specii), zonă de mare interes ştiinţific şi pitoresc, astăzi delimitată în peste 17 rezervaţii naturale. Şi tot în acest spaţiu, timp de mai multe veacuri istoria a „aşezat” un hotar cam fără hotar, - un limes ce în vremuri tulburi a unit neamuri de români, despărţite convenţional nu natural şi rezultând o înstărită specificitate tocmai prin confluenţe şi interferenţe banato-olteneşti. Îmi imaginez treceri şi petreceri prin trecătorile munţilor, prin cheile râurilor şi rămânerea arderilor în vetre (acestea nedispărând niciodată), aşezându-se aici cutume şi un limbaj confin, mai aproape de începuturile limbii româneşti, desigur orală dar articulată la sintaxa celei latine. Se ştie că vestul Olteniei a fost primul ţinut romanizat şi tot aici s-au menţinut cel mai bine influenţele vestice, nu venite de peste fluviu cât din Banatul şi Ardealul mai devreme occidentalizate. Iar cel mai evident conservat a rămas habitatul din vetrele intra şi submontane, aici unde s-au statornicit obiceiuri şi ritualuri arhaice, populaţia fiind mai stabilă, obştile săteşti păstrându-şi structura moşnenească (proprietate identitară din moşi strămoşi), structură menţinută chiar şi în perioada comunistă, satele muntene nefiind colectivizate şi deci neconvertite la „folclorul nou”. Cloşanii au rămas în cultul unui sistem de valori înrămate în geografia şi istoria locului încărcate de ritualuri şi legende (printre care cele referitoare la comori, tezaure ascunse prin grotele munţilor), un cult sensibil pentru figura legendară a lui Tudor Vladimirescu, vătaf al Plaiului în anii 1806-1820.
Satele Cloşanilor fiind mai izolate s-au închis în vorba şi în portul lor, au rămas în sucul lor propriu, de aici o notă retractilă a elementului autohton. De aici însă şi naşterea cântecelor ca stare defulatorie. Cântecul era singurătatea şi comunicarea deopotrivă, strigăt din deal în vale şi din vale în deal, fără să ştim cât e durere şi cât bucurie. Un fel de împletire ca a mărţişoarelor. Cântecele frumoase, cu un portativ complet al scării muzicale şi al stărilor sufleteşti se găsesc cu deosebire în aceste spaţii şi iarăşi vale, iarăşi deal, cu dulci poieniţe şi miori, cu pădurile şi cu păsările lor, alături de peşteri sau grote enigmatice, iar cântecul ca respiraţie şi alin pentru momentele aspre, dure ca natura, sau închise de pietre şi păduri unde nu se vede decât cerul, unde timpul curge încet încât se poate pipăi cu mâna. Cu deosebire în aceste spaţii arhaice şi încuibate la streşini de munte, timpul, anotimpul se spaţializează şi rămân imagine, imuabilă iconografie a locului. (Cred că imagologii care nu au trăit în inima naturii de la sate anevoios vor însâmţi natura imaginii).
Cu acest patrimoniu ancestru şi măestru în specificitatea sa a coborât Angelica Stoican la Dunăre, apoi vorba poetului „fluviile visează oceanul”. A pornit în lume şi a revărsat în lumi un melos special care a cucerit repede prin lirismul de o anume sorginte şi necontrafăcut precum s-a întâmplat cu alţi rapsozi suprasolicitaţi de „Cântarea României”. Angelica a plecat în lume fără să-şi piardă „acasa”. Aici se reîntâlnea cu rapsodul Victor Pîrvănescu, finul de cununie, cu regretatul Constantin Gherghina, „trompeta de aur a României”. Ba încă a antrenat şi alte voci din cuiburile Cloşanilor, şi mă gândesc în primul rând la Domnica Trop care n-a coborât din Izverna-i natală dar a reuşit să determine pe alţii să urce la ea, la vocea şi la cântecele ei, iar acest lucru se datorează şi emulaţiei create de „Stoicăniţa”. Aşa s-a născut grupul folcloric „Izverna” care a coborât din Plai în studioul Televiziunii Române, timp de 10 ani, cântece păstoreşti, de dragoste şi colinde, o amplă rapsodie a Mehedinţiului de sus.
Întorcând iarăşi ocheanul spre începuturile solo ale Angelicăi, aş vrea să reamintesc că a avut şi noroc, fiind repede ochită de un îndrăgostit frumos de folclor, cel care a fost Pavel Ciobanu, el ajutând-o literalmente să devină vedetă. Ca să faci performanţă nu e suficientă doar vocea. Am văzut-o pe Angelica luptându-se cu prejudecăţile, cu atâtea alte grile gri care mereu se ivesc atunci când vrei să faci mai mult. Şi iarăşi urca la sorginte pentru „primenirea” repertoriului, un dialog perfect realizându-se între vocea ei şi vioara lui Victoraş.
A venit şi la noi acasă şi a rugat-o pe maică-mea să-i deschidă lada unde păstra veşminte tradiţionale, chiar aşa numite, de păstrare. Angelica şi-a ales un ciupag cu râuri şi altiţe cusute cu fir de borangic, un model apropiat „mândrei de pe colnic”. Pe atunci cântăreaţa noastră era încă marcată de o prea devreme dramă sentimentală întâmplată în satul ei. Poate că şi aceasta a desprins-o şi-a ambiţionat-o să facă din plâns şi jale pasăre cântătoare şi zburătoare. A zburat peste mări şi ţări dar toate călătoriile cântecelor ei sunt tot atâtea reveniri la revenic – cuvânt de-acasă însemnând izvoraş, unde coboară să se răcorească privighetorile.
„Privighetoarea Mehedinţiului” nu-i o metaforă decât pentru cei născuţi ceva mai departe de crângul cu păsări (şi păsuri), de iarbă cu rouă (şi răni), de plânsul dealului pe vale, de codrul când „înfrunzăreşte”, de ploaia când „mocăneşte”, însă de zăpezile mai albe decât Albă-ca-Zăpada. Toate acestea şi încă cele ce nu pot fi percepute (percutate) de urechile noastre altminteri, ci numai graţie rapsozilor plăieşi, în frunte cu Angelica Stoican, care au transevaluat o amplă rapsodie reverberând din aceste vetre patriarhale precum Izverna, Prejna, Ponoarele şi celelalte dintr-un tărâm numit în univers Plaiul Cloşani.
ILEANA ROMAN